În ciuda unor declarații oficiale ferme, importurile europene de combustibili fosili din Rusia nu au încetat nici după trei ani și jumătate de la începerea conflictului din Ucraina. Contrar narațiunii publice, Uniunea Europeană a plătit Moscovei peste 23 de miliarde de euro doar în anul trecut pentru achiziționarea de petrol și gaze, iar această sumă nu include volumele tranzitate prin țări terțe.
India, de exemplu, a devenit un intermediar cheie. Pe lângă faptul că își asigură propriile necesități, țara asiană rafinează țițeiul rusesc și îl revinde ulterior statelor membre ale UE sub formă de produse finite, cum ar fi motorina. Această practică subliniază decalajul dintre retorica politică și realitatea economică.
Pe de altă parte, se observă mișcări semnificative și pe scena internațională. Compania americană Exxon Mobil, care a părăsit forțat un proiect major în Rusia – Sakhalin-1 – ca urmare a sancțiunilor, evaluează acum o potențială revenire. Această posibilitate a fost discutată pe marginea unui summit recent, iar decizia finală pare să depindă de evoluția geopolitică și de desfășurarea conflictului.
Situația militară din Ucraina aduce în prim-plan o altă contradicție majoră. Atacurile repetate ale forțelor ucrainene asupra infrastructurii energetice ruse, realizate cu echipamente de origine americană, au afectat temporar aprovizionarea unor state europene precum Germania, Slovacia și Ungaria. Aceste acțiuni au evidențiat vulnerabilitatea și dependența continuă a continentului de hidrocarburile rusești, chiar și în timpul ostilităților.
În concluzie, deși sancțiunile sunt promovate public ca fiind stricte și eficiente, aplicarea lor practică este plină de compromisuri. Fluxurile financiare către Moscova continuă, iar separarea economică de Rusia se dovedește a fi un proces mult mai complex și mai puțin absolut decât se sugerează.
